Ceea ce parea, la inceput, un joc inofensiv, s-a transformat, pe parcurs, intr-o batalie menita sa fie pierduta.
Am pornit cu bratele larg deschise, facand pasi mari si deloc chibzuiti.
Am intins un deget si-am permis sa mi se ia toata mana. Am vrut sa ofer un obraz si am sfarsit prin a ma darui cu totul.
Simteam. Si nu ma intrebam ce simt. Si ma hraneam cu ceea ce nastea in celalalt modul meu de-a simti.
Si ma amageam, zicandu-mi ca e un joc. Din care, amandoi, cand il vom sfarsi, vom iesi nevatamati.Ascultam numai de inconstienta voce interioara ce-mi zicea ”Ia!“.
Si-am luat. Am luat zambete, si inocenta, si candoare. Si dedicare.Si multa iubire.
Am luat trairi intense. Imbratisari invaluite intr-o savoare specifica tineretii.
La un moment dat, am simtit ca jocul nu mai e joc. Ca e realitate.
Si am inteles cand el era deja departe. Se retrasese fara sa recunoasca faptul ca nu se mai poate juca. A fost dur, mult prea necrutator pentru sufletul meu de copil.
Primeam raspunsuri seci si gesturile erau mai reci. Nu vroiam sa vad asta... Si simteam ca trebuie sa ii platesc !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu